Sterpăciunea elitelor noastre

                           

Călătorii care, la 1912, traversau sud-estul european constatau că în Bulgaria,  comparativ  cu România, există o anumită democrație și țăranii au mai multă libertate. Din ce cauze a provenit deosebirea? Doar ambele țări erau recent ieșite  de sub jugul otoman, în urma războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, ambele țări –  preponderent agrare, cu capitalism întârziat, în ambele țări, tronul regal era ocupat de etnici germani… A existat  ceva important care determinase diferența, în defavoarea României.

În ”Însemnări despre români”, savantul german Karl Marx scria că poporul român, alcătuit din țărani, este sănătos moral, însă clasa dominantă e moralicește putredă. Vom reieși din această constatare a marelui învățat ca din una principială, în căutarea răspunsului.  Apropo, K.Marx, după  publicarea în România a acestui manuscris, a primit titlul de prieten al românilor.

Către începutul Primului Război Mondial, organismul politic al statului român, în pofida fațadei Consituției ”democratice ”, prezenta, de multă vreme, ”…un sistem politic oligarhic, în care puterea politică reală aparținea unui grup redus de oameni nu doar străini, ci pur și simplu ostili majorității covârșitoare a populației (…).  Spre exemplu, ”…în 1911, cei care participau direct la alegerea Camerei deputaților constituiau 1,3%, iar a Senatului 0,30% din populația țării” (I.Țurcanu).

Clasa domininantă din România a fost caracterizată de către Constantin Stere astfel: cea mai hapsână și mai nemiloasă din toată lumea.

Clasa stăpânitoare era alcătuită din marii boieri de origine străină ( Catargi, Cantacuzino, Ghica, Morțun, Lahovari, Sturdza, Știrbei ș.a.), cărora le aparținea aproape toată avuția țării.

”Primele viori” din pătura cărturarilor, care dau tonul, erau descendenți din greci și din  bulgaro-greci: Burada, Caudella, Conachi, Caragiale, Hurmuzachi, Pillat, Poni, Istrati, Papadopol, Stamati, Ranetti ș.a.

Regele – de etnie germană și curtea de stofă străină…

Lipsa de milă și lăcomia la maximum a clasei dominate din România au fost statornicite de veacul regimului turco-fanariot de exploatare națională și clasială. Existase un flux de greci sosiți în Principate ca o nouă birocrație. Restaurarea domniilor pământene nu a însemnat asanarea regimului. Viciile guvernării fanariote au rămas. Fanariotism după fanariotism.

Protectoratul rusesc a avut și el un rol de perpetuare a birocrației grecești și levantine:  „ Înainte de plecarea sa (la 1834 –n.n.), Kiseleff încredință mai toate posturile, parte fanarioților, parte altor levantini … și ca ofițeri subalterni, ruși sau alte creaturi rusești” (K.Marx). ”Servitutea față de interesele Rusiei era un titlu de promovare ” (K.Marx).

Parametrii maximali ai lăcomiei și neîndurării păturii superpuse din România  fusese susținuți de proliferarea în orașe și târguri a valurilor năboite de peste hotare a unei rase saprofite, care a ocupat comerțul, finanțele, confecționarea rachiului, presa. Dacă până la proliferarea masivă a acestei rase de alogeni, realizată în secolul al XIX-lea, exista o insignifiantă legătură între ”elite” și masele truditoare, apoi, apariția și interpunerea păturii rasei saprofite a blocat cu totul acest contact.  Istoricul I.Țurcanu scria: ”Problema cea mai serioasă a sistemului politic și social românesc constă în faptul că între cele două categorii sociale, elită și masele poporului nu există nici o legătură, nu se află niciun element de contact”.

Discrepanță uriașă între clasa poruncitoare – ”elita„ politică  și elita intelectuală. I.Țurcanu consideră că aspectul cel mai negativ al sistemului politic oligarhic constituit în România către începutul secolului XX, constanta acestui sistem este ” discrepanța uriașă între elita politică și intelectuală a țării, mai mult sau mai puțin omogenă sub aspectul moralității ei politice și sociale, în ciuda unei extracțiuni sociale diferite, și masele largi de oameni ai muncii (țărani, muncitori, o numeroasă armată de servitori, intelectualitatea măruntă). Era o deosebire enormă atât în situația materială, cât și socială”.

De unde această fascinație  boierească  de avere și mărire la intelectualitatea română? De ce curentul gândirii nobile a echității sociale socialiste nu a evoluționat la noi?

La orientarea de echitate socială se ajunge pe una din două căi: 1.creștină, 2.gândirea socialistă. Esența învățăturii creștine, scrie în Biblie, poate fi exprimată concis prin triada ”Dreptate, Milă, Credincioșie”. Reiese  că nu numai clasa dominantă din România este lipsită de milă și de dreptate, dar și pătura intelectualilor români! Ei nu pot fi numiți creștini!

Ideea socialistă ține de concepția schimbării radicale a orânduirii sociale bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producere și pe exploatarea majorității de către o minoritate. Sunt evidențiate două tipuri de proiecte socialiste:1.european, 2.țărănesc. În Rusia, părintele socialismului țărănesc a fost cugetătorul și scriitorul Alexandr Herzen, ale cărui idei au fost preluate de către intelectualii narodnici. Narodnicismul a fost o ideologie din Imperiul Rus, în anii 1860-1910, bazată pe orientarea apropierii intelectualității de popor.

Scopurile socialismului țărănesc: eliberarea țăranilor din șerbie și împărțirea pământului fără nicio răscumpărare, introducerea autoadministrării țărănești de obște independente de autoritățile locale ale statului, democratizarea țării. A.Herzen scria despre scopul principal al revoluției țărănești: ”A păstra obștea și a elibera personalitatea, a extinde autoconducerea comunală și de voloste asupra orașelor și a statului în întregime, susținând în același timp unitatea națională, a dezvolta drepturile particulare și a păstra indivizibilitatea pământului – iată chestiunea principală a revoluției”.

În Rusia țaristă, au existat 5 direcții diferite de narodnicism: 1.conservativ, 2.reformist, 3.liberal-revoluționar, 4.social-revoluționar, 5.anarhist. În două rânduri, intelectualii narodnici au mers în popor, propagând idei noi. Pentru a avea mijloace de trai în sate, intelectualii însușeau diferte meserii. Spre exemplu, publicistul  și scriitorul Vladimir Korolenko a însușit meseria de cizmar. Propagandiștii erau urmăriți de poliție și arestați. În istoria picturii ruse avem mărturia – tabloul lui Ilya Repin ”Arestul propagadistlui” . Mihail Sadoveanu a notat, comparând  intelectualii narodnici din Imperiul Rus cu intelectualii români: ”Spiritul acestor cruciați ai dreptății la noi nu a fost cunoscut”…

După piscul manifestării narodnicismului liberal, în anii 1880-1890, gândirea liberal-revoluționară a evoluționat spre marxism. O parte din narodnicii liberal-revoluționari au întemeiat un partid nou – Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Rusia.

Da la noi? Au existat cercuri socialiste, a fost întemeiat Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România (1893), care a funcționat  6 ani, la 1899 fiind dezorganizat de ”trădarea generoșilor ”, care trecuse în Partidul Liberal…

Apropo, înăbușirea în sânge a Marii Răscoale Țărănești din România (1907), soldată cu 11 mii de uciși și peste 30 de mii de schilodiți, a fost făcută de guvernul liberal.

Românii au cunoscut un timp și poporanismul – varianta moderată a narodnicismului.  C. Stere, fostul narodnic moldovean din Rusia (membru al organizației ”Voința poporului„), care făcuse 6 ani de surghiun în Siberia, devenit cetățean român după eliberare, a intrat în Partidul Liberal… C.Stere propaga teoretic poporanismul, din care a confecționat mai târziu ideologia Partidului Țărănesc. Însă în România, un veritabil partid țărănesc nu a putut să existe

La 1910, mișcarea socialistă a format Partidul Social Democrat Român, însă nu a reușit să se impună serios.  Intelectualii noștri au rămas surzi la ideile politice socialiste, precum nu avuse compasiune nici pentru idele poporanismului…Baza socială a social-democrației – clasa muncitorească fiind puțin numeroasă și, mai ales, din cauza acumulării în fruntea partidului a multor alogeni, care nu inspirau suficientă încredere.

Ioan Nădejde, profesor la Universitatea din Iași, a fost demis de către Urechia (ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice), deoarece promova idei socialiste…

La 1913. 80% din populația României erau țărani, din care:  3,2% înstăriți, 10,5% mijlocași, 86% săraci –  ei erau dependenți de  munca la boieri și la arendașii marilor proprietari. Țăranii români aveau cel mai scăzut nivel de trai din Europa. Sistemul de asistență sanitară lipsea. Românii – ”popor veșnic flămând, veșnic bolnav cum nu este altul în Europa ” (C.Stere).

Acum, câteva notițe despre Bulgaria sfârșitului  sec. al XIX-lea – începutul sec. XX. După războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, a avut loc redistribuirea proprietății și pământului în favoarea țăranilor bulgari. Anterior, după răscoala țărănească din districtul Vidin (1850), țăranilor  bulgari au început să le fie distribuite (prin răscumpărare) pământurile boierilor turci.

La 1885, a avut loc așa numita Revoluție de la Plovdiv. La Bulgaria a fost alipită Rumelia Răsăriteană. Alexandru de Battenberg al Bulgariei i-a expulzat pe cei doi generali ruși (Sobolev și Kaulbar), cărora le aparținea puterea.

Țăranii bulgari liberi de munca la boieri, au început să se unească în cooperative. Către anul 1907, în Bulgaria funcționau 400 de cooperative.

La 1899, a fost întemeiată Uniunea Agrară Populară din Bulgaria (UAPB)  – cu scopuri iluministe-economice (constituită ulterior în partid politic), care la 1920 a format guvern monopartinic.  Era primul guvern democratic din istoria  Bulgariei.

Programa UAPB, adoptată în 1905, includea următoarele obiective: instalarea unei  puteri independente țărănești, dezvoltarea prioritară a gospodăriei sătești și a industriei legate de ea, distribuirea uniformă a pământurilor la țărani, susținerea proprietății țărănești, a cooperației și a învățământului public. Din anul 1914, UAPB era cel mai numeros partid politic din Bulgaria.

Din 1907, conducător al UAPB a fost remarcabilul Alexandar Stoimenov Stamboliiski (1879 – 1923). Pe exemplul personalității și vieții lui A.Stamboliiski, vedem trăsăturile ce-l deosebesc de intelectualii și șefii de partide din România.  A.Stamboliiski s-a născut în familia unui primar dintr-un sat bulgăresc. A studiat la școala agricolă din Sadovo, apoi la Institutul de vinificație din Plevna. După terminarea studiilor, s-a întors în satul natal, unde a lucrat învățător.

Deoarece A.Stamboliiski era căsătorit cu o domnișoară din familie înstărită, soția i-a plătit studiile superioare în Germania (1901-1902), la Univeritatea Agricolă din Hall. În paralel a făcut cursuri de filozofie, din care a preluat baza pentru ideile sale politice. A fost motivat de scopul îmbunătățirii condițiilor de trai ale concetățenilor. Deveni jurnalist. Se implică în activitatea politică, ajungând președinte al UAPB (1904).

În timpul răscoalei din Valday (22 septembrie -3 octombrie 1918)  A.Stamboliiski a fost ales președinte al Republicii Radomir, proclamată de către ostașii răsculați.

Între 21 mai 1920 și 9 iunie 1923, A.Stamboliiski a fost prim-ministrul guvernului monopartinic al UAPB. El a elaborat o serie de reforme democratice (1920 -1921). Iată două legi ale Guvernului Stamboliiski: Legea despre impozitul progresiv pe venit; Legea din 25 iulie 1921 despre proprietatea funciară de muncă (adică pământul aparține numai celor care îl prelucrează), prin care a fost stabilită suprafața maximală deținută de cineva – 30 de hectare.

Forțele reacționare din Bulgaria au organizat o lovitură militară de stat. La 9 iulie 1923 guvernul a fost răsturnat. Ademenit într-o cursă, A.Stamboliiski a fost prins, torturat și omorât.

De ce gradul evoluției democrației în România rămăsese în urma Bulgariei? Este vorba de valoarea  deosebit de inferioară a elitelor din România … În șens moral, în primul rând.

România sfârșitului de secol XIX și începutul de secol XX: ”Ceea ce surprinde în viața politică a acestor peroade este discrepanța dintre valoarea personală a oamenilor politici și micimea mizei  reductibilă, în esență, la exercitarea puterii, nu pentru a îndeplini un program, ci pentru a căpătui partizanii” (Florin Constantiniu, istoric).

E o situație reacționară retardantă veche. M. Eminescu o explica : „Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe.”(  ziarul „Timpul” – 22 martie 1881).

Totuși, ce e de făcut? Dialectica demonstrază: clasa dominantă reacționară poate fi înlăturată numai prin revoluție democratică suficient de pregătită de forțele progresiste moral-sănătoase. Unde sunt  aceste forțe?..

                                                                                   Vitalie Pastuh-Cubolteanu     

 

Despre admin