Casta burgheziei “roşii”

După Revoluţia Socialistă din Octombrie 1917, aparatul de de stat a fost completat rapid, cu cine era chip. În “aparat”, care întotdeauna e atractiv pentru carierişti şi amatorii de învârteli, au intrat foştii afacerişti, proprietari şi  bancheri, intelectuali, comercianţi şi administratori. Circa 80% din aceştea aveau faţă de tânăra putere sovietică o atitudine glacială sau deschis duşmănoasă. Doar 20% din funcţionari erau constituiţi din bolşevici ideinici. Dar şi o parte considerabilă din ideinici vor da dovadă de moralitate meschină.

Chiar de la început, calitatea aparatului de stat deveni o mare durere de cap. O nenorocire. V.Lenin, în anii 1922-1923, s-a arătat foarte îngrijorat de activitatea dăunătoare a aparatului de stat. Iată câteva extrase din ultimele lucrări ale condcătorului sovietic: “…noi numim al nostru aparatul, care, în realitate, ne este străin şi pezintă o amestecătură burghezo-ţaristă”;  “…nu nouă ne aparţine aparatul, ci noi  aparţinem lui”;  “Noi am făcut şi o să facem un număr enorm de prostii şi una din cauze e din vina apratului nostru de stat”.

Peste 5 ani de la Revoluţie, V.Lenin facea un bilanţ disperat, la capitolul reorganizării aparatului de stat: “…timp de cinci ani noi nu am reşuit să refacem nimic serios, nimic n-am reuşit, nimic n-am putut”.

A fost încercată practica creării controlului asupra aparatului de către reprezentanţii truditorilor. Idee corectă, ce face parte din arsenalul gândirii adevăratei democraţii socialiste.  E vorba de Rabcrin (Рабоче-крестьянская Инспекция – Inspectoratul muncitoresc-ţărănesc).  A fost creat un Comisariat (Minister) al Rabcrin-ului.  V.Lenin cerea, ca Rabcrin-ului să-i fie atribuite  drepturi de Comitet Central.   Dar ceva nu a mers. Probabil, birocraţii i-au venit de hac. S-a dovedit, că şi Rabcrin-ul necesită reorganizare. V.Lenin, insistând asupra controlui muncitoresc-ţărănesc, a scris articolul „Cum să reorganizăm Rabcrin-ul?”.

Înainte de stingerea din viaţa activă, V.Lenin era dominat de problema creării unui Rabcrin ca armă de analizare şi ameliorare a aparatlui de stat. Liderul statului sovietic fu nevoit să constate: ” „chestiunea aparatului nostru de stat, a ameliorării lui se prezintă foarte dificilă, departe de a fi rezolvată şi în acelaşi timp, extraordinar de importantă”.

În luna  martie 1921, la iniţitiva lui V.Lenin, a fost introdus  capitalismul de stat, numit NĂP (Новая Экономическая Политика – Noua  Politică Economică). A fost o măsură necesară revenirii din pagubele războiului, rezistenţei în faţa burgheziei mondiale. O pauză de răgaz, de acumulare de resurse şi de calmare a micii burhezii din ţară după politica „comunismului de război”. Cu toate momentele pozitive, NĂP-ul a catalizat formarea propriei burghezii sovietice – a burgheziei „roşii”.

În condiţiile noi capitaliste, poftele noilor stăpâni ai vieţii creaşteau nestăvilite. Fără limite juridice şi morale.

Deja după trei luni de la introducerea capitalismului de stat în Rusia sovietică, Sovietul Comisarilor Poporului şi Comitetul Central Executiv au scos o decizie, în care se menţiona cu îngrijorare, că „a sporit caracterul de masă al activităţilor criminale ale persoanelor oficiale şi ale funcţionarilor întreprinderilor şi instituţiilor de stat” .

Elaboratori NĂP-ului îşi dădeau seama de faptul, că revirimentul spre capitalismul de stat va spori generarea burgheziei „roşii” .  Aceasta era constituită şi din bolşevicii „hedonici” – orientaţi spre lux şi plăcerile vieţii boiereşti. În vederea limitării amplorii delapidărilor de bani publici, V.Lenin se străduia să plaseze în fruntea combatanţilor pe bolşevicii duri şi asceţi. Aceştea erau bolşevicii ideinici, care niciodată nu puneau propriile interese de asupra intereselor de stat.

Pot fi aduse multe exemple de bolşevici „hedonici”, care, printr-o aparentă stranie împrejurare,  se completau cu abundenţă din mediul  etniei rârâite. Lev Troşki (Leiba Bronştein) era numit în popor „bancher roşu”, fiindcă, împreună cu fratele său A. Bronştein şi cu bancherul din Suedia O.Aşberg, au deschis prima bancă comercială sovietică. Banca lucra şi pentru puterea sovietică, şi pentru numeroasele rude ale lui Troţki.

Alt bolşevic boieros iubitor de lux, Zinoviev ( Evsei Gherş Aronovici Radomâslyski), conducătorul organizaţiei comuniste din Leningrad, a fost numit de către popor  красный барин (boierul roşu).

Au mai parazitat poporul şi alţi hedonici. În fruntea luptei cu burghezia „roşie”, V.Lenin i-a numit pe bolşevicii asceţi Felix Dzerjinski – fostul comisar norodnic al Rabcrin-ului, în anii 1920-1922, şi preşedinte al OGPU (Объединенное Государственное Политическое Управление НКВД  РСФСР – Direcţia Politică de Stat Unită a Comisariatului Norodnic de Interne al RSFSR ). Pe atunci, OGPU avea sarcinile de combatere a crimelor economice, în special a contrabandei, a scoaterii valutei şi aurului din ţară, etc. Al doilea lider boşevic „ascet”, numit de V.Lenin, a fost Iosif Stalin (Giugaşvili), proaspăt ales, în primăvara anului 1922, în postul de Secretar General al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia.

În anul 1922, F.Dzerjinski, prin OGPU, a pus bazele procesului de control a tuturor persoanelor, ale căror venituri depăşec veniturile oficiale. A fost creat serviciul de informare şi de completare secretă a listelor năpmanilor „bogătani-trilionari” (Dzerjinski). Pedepsele pentru corupţie au fost înăsprite – până la împuşcare. A fost creat un lagăr special de concentrare pentru corupţi. A ieşit o Decizie referitor la premierea celor, care ajutau la descoperirea şperţarilor. A fost creată reţeaua de informatori în narcomate şi în organizaţii.

Lupta bolşevicilor „asceţi” cu tâlharii a stârnit nemulţumirea şi opoziţia bolşevicilor „hedonici”.

Comercianţii „roşii”, legaţi prin mii de fibre de învârteli cu afaceriştii din ţară şi de peste hotare, îşi doreau un astfel de socialism, unde populaţia e împărţită în быдло (lumpeni, gloată) şi burghezie „roşie”, ultima  având posibilitatea stoarcerii veniturilor proprii din economia sovietică.

Adepţii lui I.Stalin considerau, că în societatea socialistă nu trebuie să existe perete despărţitor între „elită” şi popor, că „elita” nu trebuie să devină o „castă blestemată” (expresia lui Stalin). „Elita” trebuie ă fie modestă, patriotică, nehrăpăreaţă.

Însuşi I.Stalin era mostră de modestie vestimentară. Veşnic era îmbrăcat în aceeaşi tunică şi manta soldăţească. Se purta sever în relaţiile cu camarazii şi cu rudele.

Pe când L.Troţki, era la polul opus: bolşevic-comerciant boieros, îmbrăcat în haine la modă, protector  generos al rudelor.

A început lupta de contrapunere a părtaşilor lui L.Troţki împotriva adepţilor lui I.Stalin.

Între timp, în paralel cu capitalizarea economiei sovietice, sporea corupţia în etajele superioare ale ocârmuirii. Au crescut toate felurile de crime. A apărut răketul, pentru prima dată în Rusia. Brusc, în sistemul justiţiei,   au devenite masive  mitele ascunse.

Pe teritoriul Uniunii Sovietice începu să crească spionajul politic. Serviciile străine de spionaj, cu sume mari de bani racolau lucrători de partid şi funcţionari sovietici. Spre exemplu, în jumătatea a doua a anilor douăzeci, doar din rândurile colaboratorilor ajutoruui ecomomic american au fost descoperiţi peste 200 de ofiţeri ai serviciilor secrete americane.

Occidentul hotărâse să biruie dinlăuntru regimul sovietic prin metoda cumpărării şi coruperii „elitei” şi prin susţinerea bolşeviilor „hedonici”. Cu „hedonicii” era chip să ajungi la înţelegere fondată comercial.

În anii douăzeci ai secolui trecut, a început constituirea „castei blestemate”, care s-a îndepărtat de popor. Comuniştii îmbinau activitatea partinică cu afaceri tainice. Pentu mită, acordau servicii de protecţionism. Unii aveau bordeluri.

Casta burheziei „roşii”, după garduri înalte, cu pază militară, huzurea în vile luxoase din zona Tarasovca de lângă Moscova. Acel cartier de huzur al „elitei” de stat, economice şi partinice a fost numit de popor Царское Село (Satul Împătătesc ).

Burhezia „roşie” nu-şi ascundea  bunăstarea grasă. O afişau chiar, fudulindu-se. Soţiile bolşevicilor îmburheziţi se îmbrăcau în blănuri scumpe şi purtau briliante.

Majoritatea corupţilor din „aparat” a fost trasă la răspundere penală. Însă, în unele cazuri, marii corupţi, pierzând locuşoarele calde, rămâneau în libertate. Ei au fost protejaţi de laba  păroasă hedonică „de sus” şi de dispoziţia de partid din 1920, conform căreia, comitetele de partid, din care făceau parte comuniştii care comisese contravenţii, aveau dreptul de a-i lua pe cauţiune. V.Lenin protestase împotriva introducerii porţii de scăpare pentru comuniştii infractori.

V.Lenin cerea altă atitudine faţă de comuniştii vinovaţi: înăspirea severităţii juridice, acceptarea cauţiunii numai după trimiterea în Centru şi verificarea cazului de către Comisia centrală de control. V.Lenin cerea ca faţă de comuniştii vinovaţi de infracţiuni să fie aplicată pedeapsa triplă. El a propus ca aprecierea activităţii fiecărui membru al Colegiului Comisariatului justiţiei să fie apreciată după numărul „comuniştilor, pe care i-a băgat în închisoare cu severitate triplă, în comparaţie cu cei fără de partid, pentru aceeaşi contravenţie”. Însă opinia lui a fost ignorată. Nu a putut să-şi apere propunerea din cauza înrăutăţirii sănătăţii.

A fost înlăturat cel mai eficient antidot împotriva criminalităţii comuniştilor! În primul an al NĂP-ului, din partid au fost excluşi 150.000 de comunişti. Doar 1% din aceştea – pentru luarea de mită.

Habarnicii sus-puşi constituiau găşti, prin care acumulau sume enorme de bani. Spre exemplu, Babaev lucrător responsabil în Comisariatul norodnic al justiţiei şi funcţionar  în sala de primire a Preşedintelui  VŢIC al Uniunii Sovietice (VŢIC – denumirea guvernului URSS), pentru mite mari – între 100 şi 1000 de ruble de aur – elibera de urmărire penală pe criminali şi contribuia la reducerea termenului de pedeapsă a celor din puşcării. În ectivitatea sa extra-partinică, era ajutat de lucrători responsabili din guvern şi justiţie. În anul 1923 toţi au fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani de privare de libertate.

Alt caz. O bandă de habarnici din Direcţia Principală a industriei miniere, în frunte cu Lessing – cel  mai mare specialist din industria minieră a Uniunii Sovietice, pentru mite mari, ajuta pe foştii proprietari şi pe străinii doritori să ia în concesiune mine în cele mai convenabile condiţii. Habarnicii ţineau la domiciliul avocatului N.Taube o contoră de avocaţi ilegală, care ajuta  capitaliştii-concesionari de peste hotare, ca aceştea să obţină contracte de concesiune în condiţiile cele mai avantajoase pentru capitaliştii respectivi. Banda de comunişti a fost arestată, cu excepţia lui Taube, care a fugit peste hotare, unde avea conturi băneşti mari.

I.Stalin şi F.Dzerjinski, în primii ani ai NĂP-lui, interveneau în toate cazurile, cănd habarnicii comunişti sus-puşi încercau să scape de urmărirea penală.

Dar tot mai frecvent, habarnicilor bolşevici li se dădea drumul la libertate. Desigur, pentru „comisioane” respective. Lucrurile au mers până acolo, că unii conducători ai GPU intrau în relaţii de afaceri cu năpmanii şi cu întreprinzătorii de peste hotare. Dar era extrem de greu să-i demaşti. Lucrau specialişti în ale conspiraţiei.

Reprezenantul comercial al Rusiei în Lituania, Iacov Ganeţki, a pus pe roate trecerea ilegală peste a briliantelor. Era asistat de Isidor Gukovski, fost comisar al finanţelor din RSFSR. Banii obţinuţi îi ţineauîn bănci occidentale.

Bolşevicul S.Liberman, timp de 10 ani comisar (ministru) al Silviculturii din RSFSR „câştiga” bani  procurând peste hotare utilaje forestiere învechite, care în acte erau prezentate ca noi. Diferenţa în preţ era pusă în buzunarele bandei lui Liberman.

Aproape toate comitetele guberniale de partid luau mită de la gospodarii înstăriţi. Luau şi împrumuturi de la cooperative. Aproape toate comitetele guberniale ale Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia, spunea F.Dzerjinski, erau datornicele cooperativelor.

Molima speculaţiilor afecta tot mai multe întreprinderi de stat şi cooperatiste. Erau antrenaţi în speculă nu numai filistinii, dar şi tot mai mulţi comunişti. I.Stalin a numit fenomenul  înhăitării comuniştilor cu chiaburii кулацко-партийная смычка (legătură chiaburo-partinică).

Acestă alianţă  conducea ţara nu spre un socialism muncitoresc-ţărănesc, ci spre ceva năpmano-chiaburesc.

Miile şi miile de cazuri de învârteli ale afaceriştilor comunişti şi necomunişti, care prejudiciau poporul de enorme sume de bani, demonstrau, că ţara se mişcă spre capitalismul  cel mai banditec.

În condiţiile NĂP-ului. Bolşevicii „asceţi” nu aveau sorţi de izbândă să oprească deriva ţării spre cel mai banditesc capitalism. Totuşi, F.Dzerjinski demasca pe colegii săi de partid (la două Plenare ale CC al PC(b) din Rusia, în 1926). La Plenara din iulie 1926, opoziţia a făcut o tentativă de a-l înlătura pe I.Stalin din post şi de a-l înlocui cu Ia.Rudzutac. F.Dzerjinski, însă, a plătit-o sump: la 26 iulie 1926, şeful GPU a murit subit. Versiunea oficială „paralizia inimii”. În mediile de partid se vorbea, că a fost otrăvit. Toţi criminalii jubilau.

Următoarea jertfă trebuia să fie Stalin. Dar marele politician al secolului XX, I.Stalin începu curăţirea eşalonului superior al puteri. Tot mai mulţi opoziţionişti erau îndepărtaţi. Capul principal al opoziţiei, L.Troţki mai întâi a fost scos din componenţa Biroului politic (1926),  eliminat din partid (1927), apoi exilat.

Imediat după decesul lui F.Dzerjinski, în jumătatea a doua a lui 1926, s-a constatat o amploare deosebită în  luarea  de mită. Bolşevicii „hedonici” au reuşit să-şi mai asigure o protecţie în faţa urmăririi penale prin adoptarea deciziei guvernamentale, ca în lista intangibilor – care nu pot fi supuşi pedepselor penale – să fie incluse încă două categorii de persoane: responsabilii din trusturile de stat şi străinii, care lucrau în concesiunile din Uniunea Sovietică.

Către sfârşiul anilor 20, pierderile statului de la învârteli se cifrau la la 350 de milioane de ruble de aur.

Din jumătatea a doua a anilor 20, adepţii lui I.Stalin au început demontarea NĂP-ului, către începutul anilor 30 el fu terminat. Au dispărut năpmanii şi burghezia „roşie”. Iar „casta blestemată” rămânea curăţită sistematic, eficient.

Măreţia lui I.Stalin constă, în faptul că el, însuşi făcând parte din casta de conducere, s-a ridicat de asupra intereselor de grup ale ei şi, unind adepţi, a forţat casta să lucreze nu atât în interes propriu, cât spre binele statului şi al poporului.

După decesul titanicului politician (1953), casta redeveni tot mai blestemată şi, supusă tot mai mult agenţilor străini de influenţă financiar-politică, supusă degenerării morale şi politice, o parte importantă  se transformă în burghezie „roşie” hoaţă şi demagogică. Către începutul anilor 80 ai secolului trecut, burghezia „roşie” intrase consistent în cârdăşie cu lumea criminală, constituind mafia sovietică. Legătura chiaburo-partinică din anii 20 era floare la ureche, comparativ cu legătura bandito-comunistă din epoca sovietică târzie.

Clanurile mafiei sovietice, denumite de unii sociologi cleptocraţie, adică puterea celor care fură, către începutul anilor 80 aveau caracteristici de clasă exploatatoare.

Încurajate din exterior, clanurile mafiotice conducătoare, au jinduit obţinerea oficială a drepturilor de stăpâni ai economiei şi ai bogăţiilor naturale din Uniunea Sovietică.

Forţele demolatoare, care au distrus Uniunea Sovietică, socialismul de tip sovietic au fost: burhezia „roşie”, lumea interlopă, pătura intelectualilor liberali (mai ales evreii) şi agenţii de influienţă politico-financiară ai serviciilor secrete de peste hotare.

Schimbarea radicală a orânduirii social-economice cu păstrarea la putere a vechii clase dominante se numeşte contrarevoluţie. A fost instalat cel mai sălbatic posibil capitalism din lume: capitalismul mafiotic colonial.

Burghezia „roşie” a făcut treaba sa neagră şi a fost liberă să năpârlească. Monocromatica fiind aruncată, a rămas esenţa, un amestec de negru şi galben – culoarea rahatului.

Vitalie Pastuh-Cubolteanu

Despre admin